De la inima Mea la Inima Ta

Scrisoare catre Regina Maria

(reproducere dintr-un articol extraordinar, lung de altfel ca tot ce-i trainic si frumos) 

Pe 18 Iulie se împlinesc 73 de ani de la moartea Ta...De la ultima Ta binecuvântare ... Parcă aud ultimele Tale cuvinte... "Ţării mele şi Poporului meu...Eu am ajuns la capătul drumului meu. Dar înainte de a tăcea pentru veşnicie vreau să-mi ridic pentru ultima dată mâinile pentru o binecuvântare. Te binecuvântez, iubită Românie, ţara bucuriilor şi durerilor mele, frumoasă tară, care ai trăit în Inima mea şi ale cărei cărări le-am cunoscut toate. Frumoasă tară pe care am văzut-o întregită, a cărei soartă mi-a fost îngăduit să o văd împlinită. Fii tu veşnic îmbelşugată, fii tu mare si plină de cinste, să stai veşnic falnică printre natiuni, să fii cinstită, iubită şi pricepută. Am credinţa că v'am priceput: n'am judecat, am iubit..."

Pe 18 iulie se împlinesc 73 de ani. De când ne-ai lăsat Inima Ta Şi Te-ai dus.  În ziua aceasta tristă voi veni din nou la Tine. Aici, la Muzeul de Istorie. Mă voi ruga, îti voi  lasa o floare şi o lumanare aprinsă. Aici, pe trepte.  Cât mi-aş fi dorit să pot face ceva să-ti duc Inima înapoi Acasa. Mă gândesc că poate totuşi Acasă pentru ea este în Inima fiecăruia dintre noi.... Asta ar însemna că esti deja Acasă...căci eşti încă vie în atât de multe Inimi, Regina Mea!  Şi ştiu că dacă ar veni toţi cei care Te iubesc, Calea Victoriei ar fi plină de crini şi de lumânări arzând...Pentru că sunt atât de mulţi, Regina Mea. .. Cei care nu Te-au uitat. Cei pentru care Inima Ta încă bate. Cei în care flacăra Ta încă arde. Cei ce poartă încă lumina credinţei in ochi. Acea credinţă ce mută munţii din loc. Sunt atât de multi, Regina Mea...Vei vedea într-o zi....Poporul Tău nu Te-a uitat. Poporul Tău ştie să-şi păstreze înflorite amintirile. Poporul Tău ştie să-şi cinstească icoanele. Şi stiu că, oricâte i-ar face Inimii Tale, oricât ar chinui-o şi oriunde ar ascunde-o, Ea este totuşi Acasă. In Inima Noastră!

 Zi de zguduire sufleteasca, de entuziasm, de delir...pe Calea Victoriei..unde pana si casele si pietrele drumului strigau urale împreună cu mulţimea. Insufletire pe fiecare chip, zambete, infrigurarea fiecărui copil, mii si mii de maini ce îşi luau in stapanire suveranii...Te văd întoarcandu-Te biruitoare, în ciuda nenorocirii şi a umilinţei....vad visul de veacuri al Romaniei, implinit....Într-adevar, parcă se aud pietrele aclamând Şi bucurandu-se pentru întoarcerea voastra triumfătoare.....Mais, tout passe...  Sunt tot aici, pe Calea Victoriei. După aproape un veac...Si pietrele nu mai aclama, ci plâng. Inima Ta plânge si ea, Regina Mea.  Cu ea şi Inima mea...

Răsună în minte ecoul cuvintelor Tale profetice.... "Dacă istoria unui popor e scrisă cu adevărat cu sângele copiilor săi, aşa a fost şi cu tine, o, România...Morminte ce acoperă lumea, morminte cărora le datorăm libertatea. Nu îi uita, o, Ţara Mea! Nu uita vieţile tinere ce s-au jertfit, locurile rămase goale în atâtea vetre. Nu uita sângele care ţi-a înrosit câmpiile, pădurile, munţii şi râurile, oh! Nu le uita! Şi acum, poporul meu, se cuvine să reconstruim. Fundaţia e aşezată, munca cea mare a început. Construieşte, construieşte! ...Piatră cu piatră construieşte-ti viitorul. Cu curaj şi încredere mergi înainte.  Dar pentru că edificiul pe care îl ridici să fie indestructibil, NU UITA DE INIMI, de nenumărătele inimi  pe care îi aşezi pietrele. " Şi iată că AM UITAT..... tocmai de Inima Ta, Regina Mea...

  Am uitat tocmai de Inima Ta, unde nu era decât Lumină şi Iubire. 

Ai scris o carte ce nu avea să mai fie publicată... “De la Inima Mea la a Lor. “...mă intreb  de multe ori ce ne spunea atunci Inima Ta...şi-mi dau apoi seama că ai tradus în Fapte tot ce nu am putut citi.... 

Ma întreb şi doare....Oare ce ne-ar spune acum Inima Ta, dacă ar putea vorbi? Imi vin în minte cuvinte amare pe care i le-ai spus lui Dimitrie Sturdza, cu îndreptăţita indignare a unei inimi încrezătoare, greu jignite.... 

“N-aveţi nici unul din voi nici o milă? ...Nu întelegeţi că sunt un arbore transplantat, că mi s-au smuls rădăcinile din pământ...prea puţin v-a păsat de fiinţa mea, de idealurile mele, de nădejdile mele, de marea şi neştirbita încredere ce-o aveam în voi toţi...Sunt din fire încrezătoare, cred în Bine,în Dumnezeu, în Dreptate, în Dragoste şi in Milă; voi sunteţi sceptici, cinici, la voi nimic nu e sfânt, vă bateti joc de toate, peste tot vedeţi urâciune şi trădare, nu credeţi într-o inimă curată.  Voi vedeţi latura neagră şi întunecată a oricărui lucru, pe când eu o văd pe cea luminoasă.  Eu cred în idealuri,în credinţă, în cinste, în bunăvoinţă; nu sunt mereu în căutarea lupilor cu blana de miei, a căror cuvinte sunt toate minciună....Am venit in România ca un viteaz tânar şi vesel, gata să intru în rândurile voastre, să mă închin la steagul vostru, să paşesc neînfranta alături de voi, cu un cântec pe buze, bucuroasa de orice greutate, de orice straduinţă poate prea indrăzneaţă şi neascultatoare, dar a voastră cu inima şi sufletul....Dar a cui e ruşinea? A mea sau a voastră? Întemniţatul nu mai poate îndura. Nu m-am născut roabă, onorurile nu mă pot cumpăra, nu vreau şi nu pot să fiu astfel nesocotită....Nu mai am decât o singură dorinţa covârşitoare: aceea de a fi liberă, liberă, liberă! De a putea să-mi întind braţele spre cer şi de a scoate un strigăt de triumfală dezrobire. Sunt liberă, liberă, liberă, mi-am rupt cătuşele, am aruncat lanţurile care mă legau, am scăpat de asuprire şi de întunecate uneltiri...nu e o fărâmă din sufletul meu pe care să n-o fi rănit voi.... “

 Regină a Frumosului, cu darul tău de a înfrumuseţa orice, de a scoate la iveală mai mult lumina decât umbra, de a desluşi în orice lucru mai mult frumuseţea latentă în locul întunecimii în care par a se desfăta oamenii de azi...Regina Mea, care a văzut întotdeauna în oameni Binele mai degrabă decât Răul, a vazut milă şi durere în loc de greşeală, răutate şi păcat, Regina a îngăduinţei, a bunătaţii, a iubirii şi a Luminii, iata-Te acum în Întuneric. Inima Ta plânge în bezna unei pivniţe ce o întemniţează...Cât ţi-ai dori să fii libera, să fii Acasă!

Regina Mea care iubea natura şi văzduhurile, Regina Mea, pe care n-o ţineau în casă nici gerul cel mai aprig, nici soarele cel mai dogoritor, Regina Mea, care trăia pentru flori şi pentru înălţimi, Te simţi acum probabil ca un întemnitat îndărătul gratiilor de fier. Un întemniţat ce priveşte la lumea de afară, plină de o fericire de neatins, din care a fost izgonit şi de care a fost uitat. Intre ziduri cenuşii, de culoarea ceţii şi a înfrângerii, Regina Mea, spirit liber până la rebeliune, iata-Te în întuneric, în întunericul pe care l-ai invins mereu cât ai trăit. Aici, unde nu sunt flori, nu e cer şi unde nu mai vine nimeni să Te vadă...

Dar să ştii, Regina Mea, că dincolo de zidurile care îţi înăbuşă Inima, dincolo de clădirea care Te întemniţează, dincolo de strâmta zare care Te încătuşează, e ascunsă acea mare Inimă, Inima adevaratei fiinţe, a ţării tale, pe care ai iubit-o atât de mult...ea bate de departe şi înca Te aşteaptă. E aceeaşi Inima pe care ai înţeles-o atât de bine şi care Te-a înţeles şi ea într-o zi. Şi care a bătut cândva pentru Tine. Chiar dacă nu o mai auzi, ea bate încă. Mi-aş dori să am glasul îngerilor să-i port ecourile până la tine, prin zidurile astea cenuşii. Aş vrea să ostoiesc prin glasul meu ce strigă în deşert dorul Tău nebun de câmp, de zare deschisă, de codri verzi, de ogoare şi păşuni, de cer, de râuri, de drumuri lungi care să Te ducă departe de întunericul zidurilor, poate chiar până la mare, până la adânca mare albastră....Aş vrea să-ţi aline cuvintele mele dorul trist de enigmaticul Tău castel de pe stânci, de la răscruce de vânturi...dorul amar de creste şi de casa visurilor de la Sinaia, dorul greu de prea dragul Tău Cotroceni....As vrea să-ţi dăruiesc poveştile pe care să le spun şi acum în toate colţurile raiului pe care l-ai lăsat la Balcic....să-ţi alin Inima cu parfumul tainic al sufletului acestei ţări, cu poezia lăcaşurilor sfinte...să-ţi reîncălzească ele inima cu frumuseţea, liniştea şi pacea lor, cu nespusul lor farmec străvechi, cu tainele lor ce vin din puternica legatură cu lanţul trecutului, taine pe care Inima Ta plină de iubire le-a înţeles....Aş vrea să-ţi poată aduce glasul meu în faţa ochilor inimii imaginea crucilor vechi de piatră care Te fascinau ...Şi cât mi-aş dori să-ţi revărs din braţe câmpuri de flori....flori, multe flori...căci tare le mai iubeai, Regina Mea! 

Cat mi-aş dori ca glasul acesta neputincios să Te ajute să simţi din nou Inima acestui popor bătând în a Ta,şi să o simţi pe a Ta bătând în a lui...asa cum a  fost căndva, cand Tu şi El eraţi una! 

Inchid ochii si parca TE VAD... Te văd călare pe piscuri, unde nimeni nu îndrăznea să calce...prin negură, ploaie, vânt...călărind şi simţind în Tine bătăile inimii acestei ţări...lăsând România Ta să vină spre Tine...

Te văd cum intri îmbujorată în încăperi, cu câini ce se ţineau după tine, cu noroi pe ghete, cu mâinile mereu pline de flori şi de daruri....

Te văd împărţind daruri, mâncare, ţigari, cruciuliţe, înconjurată mereu de copii.. Te văd în casuţa ta din copac..pe prispa căsuţei tale de lemn de la Coţofeneşti, îmbracată în port popular....

 

Te văd dansând, îţi aud izbucnirile de veselie fără zăgazuri, niciodată posomorâtă sau neiertătoare, cu idealismul tău de neînvins....   

Te văd vorbind cu marea şi seducând vântul pe aleile Palatului de la Balcic...

Tu....Trebuie să fac sfortari supraomenesti si sa ma apuc de lucruri neinchipuite in aceste grele imprejurari. Daca si-ar face fiecare om datoria, greutatea fara seaman a situatiei noastre ar putea fi infruntata catusi de putin. Nu cer minuni, cer numai stradanie si vointa de a fi de folos. E oare aceasta cu neputiinţa?

 

Tu... Cata vreme va fi suflare in trupul meu, gandire in creierul meu si un ban in buzunarul meu voi pune orice in joc, ca sa alin toate durerile si sa destept atatea energii cate voi putea. Acesta e dreptul meu si o sa ma razboiesc cu toti cei ce nu-si fac datoria si nu vor sa lucreze.

Tu, cu crezul Tau .... Ajuta-te singur si Dumnezeu iti va ajuta!

 Tu.... Era de ajuns sa fii de fata, ca sa se intample minuni....

 Tu... As dori sa am graiul ingerilor sa-i fac pe toti sa inteleaga ceea ce spun si sa le arat ce fel de curaj trebuie sa avem.

Tu, care erai gata sa infrunti orice atata vreme cat mai puteai pastra aprinsa in inima poporului Tau flacara cauzei noastre....

Ceea ce ne prapadeste tare e lipsa de credinta, aceasta ii sapa curajul si indeamna pe atatia sa-si plece capul in fata pieirii. Fiinta mea refuza sa primeasca pieirea. Daca ramane cea mai mica, cea mai slaba fărâma de putiinţa de a lupta- eu tot am să lupt. O lupta de buna seama fara sorti de izbanda, dar m-as socoti nevrednica de propriul meu ideal daca m-as da invinsa inainte de a fi pe deplin sigura că totul e pierdut.

Tu, erai din cei care se lupta şi mor pentru o cauza! Cu tine nu se putea umbla pe doua căi- ramaneai neclintita, tare ca diamantul. La tine nu incapea decat Totul, ori nimic

E în credinţa mea o nemarginita putere, precum şi o tărie în calea cea dreaptă pe care o urmez orice ar fi. Numai căile piezise duc la pierzanie.

O regină nu trebuie să astepte recunostintă, ea trebuie să dăruiască neîncetat şi să nu ceară nimănui nimic în schimb...

 Tu, care asemenea unui far stralucitor ne-ai calauzit prin intuneric ,pana la marele ceas al luminii. Tot atat de statornica si in ceasurile de nenorocire, ca si in cele de izbanda.... 

Şi Te văd in ZIUA IZBÂNZII...                                                                               (10:07)